POLICE THE POLICE


“Police the police” conţine în simetria de construcţie conceptuală şi în jocul de cuvinte un mesaj automat imperativ. Pare să fie prins fără scăpare între ilustrativismul previzibil şi iminenţele ofensei. Ar fi superficial în schimb dacă l-am înţelege doar ca simplu impuls militant si revoltat sau ca pe încă o altă formă epuizată de critică instituţională. Dincolo de oglindirea lui perfectă, mesajul articuleaza un polimorfism stringent de actual şi se mişcă dezinvolt între tentaţia riscului şi spectrul restricţiei.

Prin tropism structural, modalităţile de operare şi de investigaţie sunt intim legate de strategiile de observaţie şi supraveghere, de poziţionare tactică între observator şi ţintă sau de tehnologiile de urmărire şi localizare. Privite în această incidenţă, între practica de investigaţie şi formele primare de metodologie şi istoriografie vizuală există o complementaritate epistemologică de fond: aceleaşi dorinţe de decodificare, aceleaşi inducţii morelliene, aceleaşi reconstituiri indiciale.

Mai departe. Ca factor de dereglare, vreau să aplic relaţiei de “supraveghere” antifraza ei fertila si mult mai nedeterminata, “subvegherea”; nu atât ca inversare de roluri ci sub forma unui cameleonism pe care creatorii animati de dileme civice il convoaca frecvent in propria lor actiune de urmarire a instantelor de autoritate, conducand propria lor “ancheta”, lansand propriile lor speculatii. “Subvegherea” exploatează fantasmele noastre ambivalente despre control şi protecţie, răsturnând cu aceeaşi curiozitate presupoziţiile despre puterea acaparantă şi vigilentă şi supunerea docilă. Gândit cu ceva timp în urmă de Steve Mann ca noţiune teoretică legată de extensiile lui hibride şi cyborgiene de intermediere, conceptul de “subveghere” – “sousveillance” – desemna în mod literal o manieră de “apropriere a instrumentelor opresorului”, într-o fundamentală subversiune a logicii panoptice. Mai recent şi mult mai strict localizat, metodele de “subveghere” sunt aplicate pragmatic şi cu regularitate în Nottingham de către Oficiul de Subveghere Comunitară a lui Rob O’Copp, care dublează, supraveghează şi inventariază cu atenţie derapajele poliţiei comunitare britanice.

Convoc aici “subvegherea” tocmai pentru a-i testa aplicabilitatea. Cum lucrează artistul sau, mai nou, activistul cultural, cu un subiect eminamente politic, cum îl manipulează într-o practică în mod curent asociată cu contra-observaţia? Care este gradul de contra-inteligenţă pe care îl pune în joc? Cum se lucrează “sub acoperire” visând la dezvăluirea totală, în plină lumină? Şi cum se confruntă practica activistă însăşi cu posibilitatea propriei subminări ? Mi-ar plăcea să gândesc această poziţie ca pe o situare subiectivă, non-normativă, înţeleasă ca stare de observaţie constantă, ca “pândă” lucidă, ca o pendulare continuă între “a sta de veghe” şi “a fi de gardă”, întotdeauna pregătit de “intervenţie”.

Reminder. E provocator să vorbesti astăzi despre tactici ale “subvegherii”, într-o ţară cu o lungă tradiţie a “supravegherii”. Istoria recentă a “supravegherii” activează iremediabil în spaţiul şi memoria publică şi privată imaginea reflexă a practicilor invazive (dobândite, ereditare, suferite, provocate, supralicitate, psihotice). Iar producţia culturală contemporană nu ezită să reviziteze aceste lieux de mémoire recurente, facil asociate uneori cu figura paradigmatică a « poliţistului », a « agentului de ordine şi control », loc comun al atâtor scenarii fantastice, figură tragică sau, dimpotrivă, vamipirizată şi candid batjocorită, hrănită de duplicităţile sau versatilităţile lui.
Conceptul de “subveghere” sparge asociaţiile de idei revolute. Încearcă să lucreze cu figura autorităţii în toate formele ei de deghizare, mult mai difuze şi mult mai imperceptibile, aluzive şi nu evidente, infiltrative şi nu exhibiţioniste.
Bienala Tinerilor Artişti, Bucureşti 2010 expune “intervenţii” şi nu “opere” sau “lucrări”. Proiecte strict actuale şi rapeluri istorice, de contextualizare, vor articula această ediţie ca atitudini, situaţii, obiecte, discursuri şi dispozitive, pluristratificate, aglutinate în platforme teoretice şi diferite inputuri internaţionale.

Lungime de undă. Analizând meditaţiile lui Montaigne şi “Critica violenţei” de Walter Benjamin, Jacques Derrida reactiva o reflecţie oraculară potrivit căreia legea noastră se întemeiază doar pe câteva ficţiuni legitime. Pe un alt nivel de ficţionalitate, ar trebui păstrată în gând multitudinea de invenţii visionare şi heterogene care proliferează în literatura fantastică tocmai pentru a expurga şi sublima relaţiile, întotdeauna conflictuale, de control şi pedeapsă.
Mai mult decât un radicalism activist, gândesc această ediţie ca o confruntare de agilităţi si ca o reverie activistă. Mă gândesc la o reţea de intervenţie metaforică, vitală, prehensilă care să pună în joc tacticile noastre imaginative si potenţialul lor de deturnare. Ca o “reacţie” fulgurantă si stare de observaţie în alertă.

Mica Gherghescu
Curator